“Tot la 15.15 plecați?”, aud o voce în timp ce mă așezam pe un scaun în aeroportul din Bari, de unde mă întorceam spre casă. Îmi dau seama că băiatul de lângă mine, brunet, cu barbă, în jur de 30 de ani, ar vrea să mai întrebe și altceva, dar poate din timiditate nu mai spune nimic după răspunsul meu afirmativ.

Aflu în minutele următoare că îl cheamă Alexandru și că este prima oară într-un aeroport, așteptând să se urce pentru prima oară în viața lui într-un avion cu care să se întoarcă acasă după 13 ani. Așa începe povestea lui Alexandru, una din cele 4 milioane de povești ale românilor din diasporă.

În urmă cu 13 ani, abia împlinise 18 ani, când s-a decis împreună cu un alt puști să plece la Milano, la un amic al amicului lui care avea să-I ajute cu un loc de muncă. Și-a luat ce a avut mai bun în șifonier și s-a urcat în tren. Numai că la Viena, amicului I s-a făcut frică și a decis să se întoarcă acasă. A ajuns singur la Milano. Nu cunoștea pe nimeni, nu știa niciun cuvânt în italiană,  și avea doar 2 sau 3 euro în buzunar, nu-și mai aduce bine aminte. După vreo două nopți în care a dormit pe o bancă dintr-un parc, a găsit un telefon cu fise de unde l-a sunat pe cumnatul său care stătea la Barletta, lângă Bari. Ca să țină minte unde trebuia să ajungă a găsit un ziar care la rubrica “Vremea” avea și localitatea cu pricina. Înarmat cu ziarul și decis să găsescă drumul spre Barletta a ajuns în gara din Milano. Cum nu știa ce trebuie să facă, s-a dus glonț la doi tineri italieni cărora le-a arătat numele orașului scris la rubrica meteo iar cu un deget și-a împuns pieptul și le-a spus – “eu trebuie să ajung aici”. Cum, necum, tinerii au înțeles, și l-au ajutat. Trenul spre Barlletta tocmai se pregătea să plece din gară. Italianul i-a luat sacoșa cu tot ce avea Alexandru mai bun în șifonier și a început să alerge pe peron. El și prietena lui i-au cumpărat bilet, care costa 50 de euro, și l-au urcat în tren. Pur și simplu, fără întrebări, fără explicații.

De aici încolo, viața lui Alexandru a început să se schimbe. După 13 ani se întorcea acasă mulțumit de ceea ce a realizat în timpul ăsta – are o casă care îi place, are un salariu cât să-și satisfacă plăcerile, să trimtă și acasă câte ceva, să mai pună și deoparte.

Pe tată nu l-a văzut de 13 ani și se întreba dacă o să-l mai recunoască. Pe mamă o văzuse în urmă cu vreo 4-5 ani. Acum îl aștepta cu nerăbdare să ajungă la Brăila unde pregătise un adevărat ospăț, tot ce era mai bun pentru băiatul ei.

Mi-am șters pe furiș, de câteva ori, lacrimile în timp ce Alexandru își depăna povestea.

“A fost rău, dar important este că acum e bine”, m-a asigurat băiatul bland de lângă mine înainte să ne despărțim. Aceasta este povestea lui Alexandru, un învingător din Brăila, care trăiște la Barletta - Bari, Italia.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News