Ana Danca, scriitoare de origine română, a scris deja trei cărți autobiografice și se pregătește să prezinte la Colli Aniene, cea mai recentă lucrare a sa, intitulată "Vocea tăcerii", volum cu care  scriitoarea deschide din nou o fereastră spre trecutul său și doar o privire asupra restricțiilor impuse de dictatura lui Nicolae Ceaușescu.

Scriitoarea de origine română a povestit, într-un interviu acordat abitarearoma.it despre Crăciunul din România anilor de dinainte de '89, dar și despre obiceiurile pe care românii lea aveau sau încă le mai practică. 

Crăciunul între România și Italia, în amintirile scriitoarei Ana Dancă

Reporter: Vă rugăm să ne povestiți despre Crăciunul petrecut în România?

Crăciunul este sărbătoarea care mă face să mă simt din nou copil în sufletul meu; este ziua în care aș vrea să fiu cu adevărat fericită alături de toți cei care, ca și mine, sunt departe de casele lor, din alegere sau din necesitate, de toți cei care, pentru a simți mai puțină nostalgie față de cei dragi, evocă cele mai îndepărtate amintiri ale copilăriei și ale acelor dragi tradiții care au făcut din această sărbătoare un eveniment unic și plin de semnificații.

Trăiesc în Italia de mai bine de 23 de ani și, din păcate, nu am reușit să mă întorc niciodată în țara mea de Crăciun, decât cu gândul; un gând care în fiecare an mă duce cu gândul la Ajunul Crăciunului din copilărie, când Crăciunul în România avea o altă aromă.  Apoi totul s-a schimbat, a venit dictatura lui Ceaușescu, și am devenit brusc săraci, dar nu în spirit și în dorința de a împărți. Dacă încerc să închid ochii, mă simt ca și cum m-aș fi întors la sfintele ritualuri din parohia noastră din Buruienești, și încă îl văd pe tata acasă pregătind bradul de Crăciun, un brad adevărat, încă îi simt parfumul umplând aerul, în timp ce în bucătărie mama pregătește mâncărurile pe care eu le credeam cele mai bune din lume.

Reporter:  Ce vă amintiți despre obiceiurile acelui Crăciun?

Când eram mică, la noi în casa din Buruienești, cadourile nu se puneau sub brad, ci sub pernă: erau dulciuri, dar și câteva jucării. Când mă puneam în pat, îmi era foarte greu să dorm, nu doar cu gândul la cadouri, ci și pentru că voiam cu orice preț să-l văd pe Moș Gerilă, adică pe Moș Crăciun, dar somnul învingea și astfel nu am reușit să-l întâlnesc.

În Ajunul Crăciunului, cei mai tineri aveau obiceiul de a merge pe la casele vecine și de a cânta colindele tradiționale. Și nu conta dacă era un frig năprasnic între 15 și 17 grade sub zero, pentru că noi, copiii, nu-l simțeam, fiindcă eram cufundați în magia veselă a Crăciunului.

Îmi amintesc, cu nostalgie, cum dimineața desfăceam cu grijă dulciurile găsite sub pernele noastre și cum întindeam folia de staniol colorată între paginile cărților de școală, unde rămânea pentru a-și păstra parfumul până în ajunul Crăciunului din anul următor.

„De 23 de ani nu am reușit să mă întorc în țară de Crăciun, decât cu gândul“

Reporter:  Cum trăiți astăzi această sărbătoare în Italia?

După atâția ani departe de România și de orașul meu, Roman, unde m-am mutat după ce m-am căsătorit, trăiesc sărbătoarea cu același parfum de staniol colorat pe care l-am adus din orașul nostru natal din nord-estul României, la Villimpenta, un sat din nord-estul Italiei, în ajunul Crăciunului din 1998.

Îmi amintesc de acel Ajun de Crăciun, primul nostru Ajun departe de patrie, când lumina lămpilor de stradă lumina fulgii albi de zăpadă care cădeau atât de des pe pământ, iar oamenii spuneau uimiți "de mulți ani nu am mai văzut așa zăpadă de Crăciun"; când urmele noastre pe străzile albite erau singurele de atunci înainte de slujba solemnă, în timp ce eu îmi însoțeam copiii să cânte "Colinda" în casele noilor noștri vecini.

Vecinii noștri erau toți bucuroși și zâmbitori. Nu înțelegeau limba noastră, dar au apreciat cântecele tradiționale și, drept recompensă, ne-au umplut mâinile cu dulciuri până când clopotele au sunat pentru a anunța începutul slujbei. Biserica era plină de copii, tineri, adulți și bătrâni. Eram singura familie de naționalitate română, departe de cei dragi, de prieteni, de țara noastră.

Dacă în mediul rural, la Villimpenta, nu a fost greu să ne facem cunoscuți și apreciați de localnici cu obiceiurile noastre, nu a fost la fel de ușor în orașul nou unde ne-am mutat, mai rece și mai dispersat.

Reporter: Ați menționat "Colindele" pe care le cântați în casele vecine, ce sunt acestea?

Colindele sunt cântece populare tradiționale românești cu elemente rituale. De obicei, acestea sunt interpretate în perioada Crăciunului.

Și în fiecare an apărea o nouă Colinda, pentru că era o invenție de moment și nu o alegere din cărți sau colecții. Îmi amintesc cum verișorii mei, colegii de clasă și prietenii fratelui meu mai mare ni se alăturau în vacanța de Crăciun și compuneau cântecul nou pe care îl aduceau în case. Între timp, tata făcea toba pentru colindat, buhaiul, dintr-o sită stricată: înlocuia plasa cu bășica porcului și, după ce pielea era bine întinsă, toba era pusă la uscat pe soba de teracotă.

Când Colinda era gata, unul dintre băieți bătea toba cu mâinile, altul suna din clopoțel și fratele meu cânta. Iar muzica care se auzea în tot satul anunța vestea cea bună care umplea inimile de bucurie.

Reporter:  Acum spuneți-ne despre dumneavoastră.

Sunt a doua din cei nouă copii ai familiei, născută la Buruienești, un mic sat de pe dealurile și valea râului Siret, în regiunea Moldovei din România, unde timpul era încă marcat de sunetul clopotelor. Familia mea, care era înstărită, simplă, autentică, a trăit anii comunismului cu exproprierea forțată și violentă a proprietății, naționalizarea proprietății private a pământului și a mijloacelor de muncă, toată duritatea regimului dictatorial, ani grei de sărăcie și de negare a libertății.

Părinții mei, contrar gândirii obișnuite, care își mânau copiii să lucreze în cooperativele de stat, pe fete le îndemnau să lucreze acasă la războiul de țesut, au vrut ca noi să studiem mai întâi și apoi să lucrăm. Au vrut acest lucru pentru mine, dar și pentru frații mei. Acest lucru a însemnat că toți membrii familiei au ajuns apoi în poziții importante în învățământ, religie, medicină, drept, finanțe și politică.

De la părinții mei am învățat și am moștenit valoarea familiei și a muncii. O moștenire pe care am transmis-o și copiilor mei, alături de curajul de a depăși trecutul cu toată puterea mea.

Reporter:  Cum a fost să înveți și să scrii în italiană?

Dorința de a mă exprima, de a-mi spune povestea, a fost puternică, mai ales după ce mi-am găsit un aliat în limba italiană. Așa s-au născut "Come vuole la vita" în 2016, "Patrie interiori" în 2018 și "La voce del silenzio" în 2021.  Am muncit și am studiat, am studiat și am muncit. A fost nevoie de multă tenacitate, dar am fost ajutat de marea asemănare dintre limbile română și italiană. Pe măsură ce studiam, am fost surprinsă că știam deja atât de multe cuvinte. Ceea ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de limba italiană este faptul că, la fel ca toate limbile romanice, este deosebit de muzicală și se pretează ușor la învățare.  

Cert este că, pentru a ajunge la un nivel de măiestrie și la un nivel la care să mă pot numi scriitor, a trebuit să-mi perfecționez cunoștințele despre această limbă studiind-o cât mai regulat și mai constant posibil. Acest lucru mi-a dat curajul de a înfrunta trecutul, cu gândul la viitor și la copiii mei, cărora le-am dedicat munca mea.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News