DCSport.ro
26 apr 2024, 17:02
Poți descărca aplicația:
Să muncești ca jurnalist în România, în perioada comunistă a fost o adevărată bătaie de cap este concluzia tristă a scriitoarei. Editorii de atunci s-au străduit să reflecte megalomania crescândă a dictatorului Nicolae Ceaușescu. Dar descrierea lor nu a săturat suficient orgoliul exacerbat al Geniului Carpaților, așa cum îi plăcea Conducătorului să se numească.
După cum dezvăluie Gabriela Adameșteanu (80 de ani), pe atunci redactor al secțiunii scriitori clasici: "Redactorii șefi erau aspru mustrați, acuzați de lipsă de viziune politică", ceea ce putea duce chiar la destituirea lor din funcție.
"Eram disperați; primul volum al Enciclopediei nu ieșea și aveai sentimentul că lucrezi în zadar când vedeai cum celelalte volume erau blocate", își amintește scriitoarea, care descrie acest episod în romanul Vidas provisionales (Acantilado), publicat recent în Spania, conform presei străine.
Mai exact, cartea spune povestea unui tratat exhaustiv despre România scris de funcționarii unei instituții culturale, al cărui text ajunge să fie distrus.
"Nu mi-am propus să arăt cum era viața în comunism, ci mai degrabă să descriu viața mea de zi cu zi", mărturisește ea într-un interviu acordat la Corbeanca, un orășel de la periferia Bucureștiului.
Cu o viziune profundă, romanciera insistă să se definească drept un simplu narator care scrie despre prezent fără a pierde din vedere corelația istorică. Cu salturi istorice de la Garda de Fier legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu și antisemitismul lui Horia Sima, trecând prin dictatorul militar Ion Antonescu - cel mai loial aliat al lui Hitler - până la execuția lui Ceaușescu după un proces sumar la Crăciunul din 1989, Adameșteanu spune o poveste de dragoste secretă între doi tineri la începutul anilor '70, într-o atmosferă încărcată pe care autorul a trăit-o pe propria piele: o instituție culturală de propagandă comunistă, în regim de cenzură și promovare politică internă.
Ea recreează cu fresce viața acestei țări est-europene în secolul XX, ca în "O dimineață pierdută", o lucrare publicată cu cinci ani înainte de căderea regimului. Datorită bogăției stilistice a dialogurilor sale și aluziilor la momente istorice întunecate, autoarea a fost descrisă de critici ca fiind "cea mai bună ureche a României".
Deși o neagă, autoarea prezintă asemănări cu personajul principal care sugerează o anumită autobiografie. Adameșteanu a crescut în România comunistă într-o familie de intelectuali care simpatizau cu mișcarea legionară. Tatăl său, profesor de istorie, și mama sa, educatoare, nu vorbeau acasă despre trecut, ca și cum ar fi existat un decalaj istoric, cu siguranță conștienți de vremurile în care au trăit sub regimul stalinist impus de Ceaușescu. "În general, România a falsificat istoria", afirmă el.
Până la răstălmăcirea sângeroasă a Dunării de Gând, o altă poreclă preferată a dictatorului comunist, nu a aprofundat perioada interbelică din țara sa. "Despre dictatura de dreapta nu se vorbea de rușine, dar și pentru că era o mișcare de masă susținută chiar și de intelectuali ca Emil Cioran și Mircea Eliade", spune Adameșteanu, care a lucrat ca jurnalist la conducerea Revistei 22 după răsturnarea comunismului.
În calitate de redactor-șef din acea vreme, și-a dat seama că România este un stat provizoriu, cu o tradiție dictatorială, care a trecut de la extrema dreaptă la extrema stângă.
Adameșteanu detaliază fără milă consecințele denunțării indivizilor de către Securitate, pentru vinovății reale sau închipuite. "Ideea că suntem ascultați și certați, nu era paranoia, ci o realitate", spune autoarea, care a aflat, mult timp după anii 1980, că la ultimul etaj al locului ei de muncă fusese instalat un dispozitiv de ascultare.
Cartea se încheie în ziua cutremurului devastator din 1977, care a ucis peste 1.500 de persoane.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
