"Avionul se pregătește de aterizare pe aeroportul din București.

- Vă rugăm să vă așezați pe scaune și să vă puneți centurile de siguranță! se aude în difuzoare.

Zgomotul de clic-clac al centurilor ne confirmă că pasagerii sunt disciplinați și urmează întocmai instrucțiunile pilotului.

Și răsare el, cocalarul român, în toată splendoarea lui, la aproximativ 1.90, direct în picioare pe interval. Pentru că nu suferea amânare scormonitul în bagaje. O voce din difuzor îl atenționează să se așeze. Îl doare la bască și își continuă cautarea. O stewardeză se deplasează pe interval și îl admonestează spunându-i să ia loc pe scaun și să-și pună centura de siguranță. El gesticulează și înjură de mama focului pe românește. Abia când stewardeza e foarte aproape de el, se așază pe scaun vociferând. Aterizează și avionul, iar călătorii se ridică, își iau gențile din compartimentul destinat bagajelor și se îndreaptă către ieșire. Cocalarul nostru vorbește la telefon. Tare. Să știe lumea de unde vine și ce urmează să facă. Fără mască pe față, bineînțeles.

Băi, și la un moment dat strănută. Tare. Din toți plămânii. Fără mână la gură. O folosește abia după, ca să se șteargă și să năclăiască în palmă secrețiile care au venit odată cu aerul expirat. Un domn din spatele lui îi atrage atenția să-și pună masca. Ăsta se opintește la el, mai-mai să-l ia la bătaie. Sărim câțiva cu gura pe el, dar el tot cu vocea ridicată și cu chef de arțag. L-a și împins pe domnul respectiv, apoi, văzând că e deja amenințat cu poliția se îndreaptă spre ieșire.

Bine-ai revenit in România, Mihaela!

În taxi, pe drumul spre casă văd un oraș trist, întunecat, deprimant, cu gropi în asfalt, pe care le simt direct în suflet. Și primul gând care îmi invadează mintea, e ca trăim în beznă. O beznă a minții și a sufletului, în care suntem atât de adânciți încât nici nu realizăm că trece viața pe lângă noi, fără să ne bucurăm pe deplin de ea.

Încerc să mă consolez, deși nu-mi iese neam, în ideea că m-am întors din Lisabona, un oraș plin de culoare, viu, cu oameni calzi și primitori, civilizați și care, pe deasupra, respectă regulile de bun simț impuse de pandemie. Fără vociferări sau proteste împotriva “botniței”, știri aflate chiar din gura localnicilor. Distanța este esențială și se păstrează cu sfințenie. În spațiile închise toată lumea e cu masca pusă regulamentar, nu cu ea sub nas sau sub bărbie. Chiar și pe stradă sunt mulți care o poartă, deși legea nu o impune. Și nu-s turiști, că din ăștia erau foarte puțini. Restaurantele, muzeele, teatrele și alte instituții de cultură funcționează normal. Spectacole în aer liber peste tot. E atât de viu orașul și totul decurge într-un ritm de normalitate molipsitoare, încât simți că trăiești. Dacă nu ar exista măștile pe fețele oamenilor și dezinfectantele de la intrarările în clădiri, nici nu ai realiza că este pandemie. În schimb, le vezi zâmbetul ascuns sub măști, care le încrețește ridurile de expresie din jurul ochilor. Zâmbesc cu ochii. Și faci la fel. Și te simți viu și plin de energia aia molipsitoare.

Și trăiești.

În viitor, îmi doresc ca măcar copiii mei să trăiască și să simta viața într-o altă țară, dacă eu cu al meu de mână nu vom reuși vreodată.

Și doare asta. Tare", se arată pe grupul de Facebook unde a fost distribuită postarea româncei.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News