“Râsul” Dorinei Rusu, o carte pe care o citești pe nerăsuflate

Am cunoscut-o pe Dorina în anii 90 când a venit să lucreze la Ziua, dar o știam cu mult înainte pentru că-i citeam articolele și-mi plăcea la nebunie cum scria. Îmi amintesc că m-a bucurat venirea ei și i-am spun chiar în primele secunde după ce ne-am cunoscut. O invidiam pentru talentul ei de a scrie și cred că de atunci am știut că în ea zace un scriitor. Așa cum s-a dovedit două decenii mai târziu.

Carte pe care a scris-o - „Râsul” - am citit-o pe nerăsuflate, n-am lăsat-o din mână până când nu am terminat-o. Nu știu cât a trecut, probabil câteva ore – ore în care mi-a trecut prin față toată copilăria mea și bună bucată din tinerețea postcomunistă. „Râsul” Dorinei Rusu m-a făcut să-mi amintesc de multe episoade mai vesele sau mai triste dintr-o altă lume - cea în care m-am născut - și care acum pare așa de îndepărtată, iar pentru cei născuți după 89 neverosimilă.

Aș vrea să spun că unele povestiri îmi plac mai mult decât altele, dar adevărul este că nu pot să fac o ierarhie. Știu însă că nu-mi imaginez cartea fără Mama, un personaj care poate fi o Vitoria Lipan sau o Elisabeta Rizea, și care m-a dus cu mintea la Vitoria Lipan a mea, de acasă.

Nu sunt scriitor, nici critic literar, dar pot să spun că “Râsul” Dorinei m-a dus cu gândul la “Trenul de noapte” al lui Ion Groșan, un scritor optzecist cu un talent cât caru, pe care îl iubesc. Este o carte scrisă cu umor, cu autoironie și cu o amprentă a Dorinei Rusu, un stil inconfundabil, pe care știu sigur că o să-l regăsim de azi înainte în multe alte cărți.

Dorina Rusu: Douăsprezece povestiri despre râs: râsul care vindecă, râsul care te învață ceva despre viață,

„Douăsprezece povestiri despre râs: râsul care vindecă, râsul care te salvează în situații limită, râsul prostesc, râsul care te învață ceva despre viață, râsul de tine însuți, râsul fără niciun rost. O fată de doisprezece ani moare într-un accident de mașină, iar prietena ei nu știe să reacționeze în fața durerii și râde lângă sicriu; un fost premiant, comandant de detașament, ajunge proxenet în Spania, în timp ce mama îl crede mare om de afaceri; o babă muritoare de foame îi fură unui ziarist bucureștean șase raci și amintirile din copilărie; un paznic de noapte fricos face schimb prea des cu paznicul de zi și de aici se ivesc tot felul de probleme; niște ciobani încearcă să violeze patru fete din satul vecin, iar satul le judecă pe fete; un bărbat în vârstă vrea să cucerească fete tinere ducându-le cu mașina pe câmpii și nu înțelege de ce nu reușește; un mare poet căzut în dizgrație crede că are o misiune divină în Valea Jiului; un mic interlop ajunge să-i dea primul-ajutor fetei pe care o amenințase; un psihoterapeut vorbește în timpul ședinţelor mai mult despre nemulțumirile sale politice decât despre problemele clientei; o bătrână își găsește împlinirea sufletească dând anunțuri frumoase despre familie la Mica publicitate, în timp ce familia se destramă; un tânăr își petrece viața între un azil din România și unul din Germania, dar trăiește, de fapt, într-o realitate paralelă; doi cerșetori filozofi le dau lecții despre libertate locuitorilor unui cartier bucureștean. Sunt multe feluri de a râde în aceste povestiri, dar ceea ce au în comun este că, în fiecare dintre ele, râsul te ajută să nu plângi. Nu degeaba am ales ca motto citatul din Bărbierul din Sevilla: Mă grăbesc să râd de toate de teamă să nu fiu obligat să plâng. E și destulă autoironie în carte pentru că, deși e bine să fim oameni serioși, nu e bine să ne luăm prea în serios. Dacă ne uităm în jur, o să ne dăm seama că e plină țara de oameni neserioși care se iau foarte în serios. De aici vin multe dintre problemele României de azi.” – Dorina Rusu