S-a decis mutarea copiilor la biserică, unde li s-a alocat o încăpere de 16 mp. Acolo au stat 11 zile fără lumină și apă și au așteptat evacuarea. Educatoarea a decis să ducă toți copiii la Kiev și apoi la Ivano-Frankivsk.

Natalia a lucrat, timp de 24 de ani, la Centrul de Reabilitare Socială și Psihologică a Copiilor Cernihiv. Din 1997, din prima zi în care s-a deschis. La centru erau cazați copii ai căror părinți au fost decăzuți din drepturile părintești și copii din familii dezorganizate. În momentul izbucnirii războiului, în centru se aflau 35 de copii: băieți și fete, cu vârste cuprinse între 3 și 18 ani. 

"Pe 24 februarie, la șase și jumătate dimineața, m-a sunat soțul meu și mi-a spus că războiul a început. El se afla la Kiev. Sora mea locuiește  în apropierea centrului pentru copii. Așa că am adunat lucruri, acte, bani, copiii mei și i-am dus surorii mele. Am început să lucrez în schimburi. Am avut 35 de copii în acea zi.

În primele zile ale războiului, părinții, care au avut ocazia, au luat cinci copii. Au mai rămas doar 29 de copii. În centru sunt copii de care părinții nu prea au nevoie. Nu m-am putut abține să nu merg la muncă pe 24 februarie, pentru că avea o responsabilitate: sunt copii, la fel ca ai mei. Atunci încă nu eram bombardați, bombardamente, dar era înfricoșător.  Parcă eram într-un film: toți oamenii strigă „război”, apoi trec  ambulanțele una după alta. Mi-am dat seama că duc răniți”, a povestit Natalia, pentru life.pravda.com.ua

„Bomba a căzut în centrul nostru...”

„Am lucrat două ture a câte 12 ore, pentru că deja mi-a fost greu să ajung acasă de la serviciu pe 24 februarie. Aveam de mers până acasă 10 km. Microbuzele nu mai circulau. Așa că am stat peste noapte în centru și copiii mei au rămas cu sora mea. 

Soțul meu s-a întors de la Kiev în acea zi. Ne-a luat copiii și i-a dus la noi acasă. Am lucrat până la opt seara și nu am mai putut ajunge acasă. Am stat la sora mea în următoarele trei zile. Apoi soțul meu a reușit să mă ducă acasă.

Au petrecut ziua, acasă, cu copiii. Apoi am mers la centru, dar i-am luat și pe copii mei: fiul, de opt ani și fiica, de paisprezece ani, ca să fiu mai liniștită. Nu m-am mai întors niciodată acasă. 

Eu, copiii mei și cei de la centru am fata în subsol șapte zile. Era un subsol obișnuit, nu un adăpost anti-bombă. Era folosit ca depozit pentru legume. Peste tot era nisip și pământ. Ieșeam câte  e 5-10 minute pentru a respira aer curat. Imediat cum sunau sirenele ne întorceam înapoi la subsol.  

Atacatorii au bombardat în apropiere, dar nu au nimerit în centru. În casa de vizavi au zburat ferestrele. Am adus saltelele de pe paturi și le-au întins pe podea ca să dormim.  

Înainte să înceapă să bombardeze centrul nostru, cu 20 de minute înainte am mâncat cu toții în sala de mese. Dacă mai rămâneam câteva minute, eram cu toții morți. Am mâncat la timp și am coborât la subsol. Domnul ne-a salvat.

Copiii erau foarte conștienți de ceea ce se întâmplă afară. La început erau foarte îngroziți și nu s-au putut obișnui cu asta. Cel mai mic băiat are trei ani și jumătate. Desigur, la subsol le-am povestit basme și am citit povești. Undeva în a șasea zi au început să bombardeze centrul nostru. 

Am citit rugăciunile Maicii Domnului, iar copiii au repetat după mine. Am țipat, văzând tencuiala căzând peste noi. Copiii plângeau. O bombă a căzut chiar în centrul nostru, dar nu în aripa în care stăteam noi la subsol, ci ân cealaltă. Asta ne-a salvat. După aceea, ne-am dat seama că  nu mai putem sta aici”, mai spune Natalia.

„Am stat ca șoarecii pe podea, în întuneric...”

Dar în a șaptea zi, toți au mers la Mănăstirea Sfânta Treime. Biserica găzduia oameni din satul Kiinka, care a fost complet distrus. Bombardamentele au continuat, iar un obuz a nimerit chiar în mănăstire, dar, din fericire, nu a explodat.

Mănăstirea în sine fusese deja bombardată, că nu se mai poate rămâne acolo. Toți au fost evacuați  la timp. Copii au stat, în biserică, 11 zile fără lumină, fără apă. Dar din când în când li se aducea apă de băut.  

„La ora șase s-au stins luminile și am stat ca șoarecii pe podea, în întuneric, până la șase dimineața, încercând să distrăm copiii. Era aproape imposibil să dormi. Dacă dormeam o oră sau două, era deja bine. În plus, am răcit în subsol, acum din cauza exploziei nu pot auzi cu o ureche. Nu știu dacă auzul îmi va reveni. Și copiii au răcit.  

Apoi au început să tragă lângă noi. Într-o noapte, un tanc a stat  toată petrecut noaptea în apropiere. A  bombardat toată noaptea. Ne-am pus în genunchi și am început să strigăm și să ne rugăm lui Dumnezeu să trăim până dimineața....”, a mai dezvăluit Natalia. 

"Nu exista un coridor verde. Speram doar la ajutorul lui Dumnezeu..."

Au sosit două autobuze școlare. Ni s-a spus că avem 15 minute să ne adunăm. Nu au luat nimic cu noi , doar am urcat în autobuze. Ni s-a spus că ne vor da „culoar verde”. Dar nu a existat un „culoar verde”. Am sperat doar în ajutorul lui Dumnezeu. 

Părintele ne-a binecuvântat pe toți. Am mers cu mașina de la Cernihiv la Kiev timp de 9 ore prin câmpuri și păduri. Șoferilor le era foarte frică să oprească, pentru că obuzele erau peste tot în câmp. O singură dată a făcut o oprire pentru a merge la toaletă.

Copiii tremurau, dar, slavă Domnului, nu s-au tras focuri  pe drum. A doua zi, când deja evacuam copiii, un proiectil a lovit din nou centrul nostru  în același loc.  Când am ajuns la Kiev, deja ne așteptau voluntari. Am urcat în trenul spre Ivano-Frankivsk.  Apoi am ajuns la Ivano-Frankivsk unde de așteptau cinci femei. Ne-au urcat în două microbuze, iar copiilor li s-a spus: "Acum toți mergem la munte. Suntem în Carpați". 

Am văzut o viață complet diferită: totul este ca înainte de război. Se pare că suntem într-o dimensiune paralelă. Am ajuns la sanatoriul din satul Yasen, regiunea Ivano-Frankivsk, unde am fost primiți și hrăniți.

Copiii și-au dat seama că erau în siguranță abia în a doua zi după sosirea noastră aici. Dar încă nu am terminat. Dar, desigur, le este mai ușor. Este liniște, cinci mese pe zi, oameni foarte amabili și prietenoși. Ne-au primit ca pe o familie", a mai povestit Natalia. 

 
[citeste si]

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News