Și totuși, viața e făcută din astfel de povești. Iar ceea ce vă voi spune acum este realitatea a mii de familii din Italia ulltimelor săptămâni.

Știam, de câteva zile, că vecinul nostru este internat pe Terapie Intensivă, cu coronavirus. Soția lui se află acasă, în carantină. Am vorbit doar de două ori în această perioadă, o dată strigând una la alta, ca să ne auzim - ea din garaj, eu pe trotuar - și altădată prin interfon. Părea optimistă, spera să treacă totul cât mai repede și viața să meargă mai departe.

"L-au dus deja la cimitir. Nu m-au lăsat să merg"

Ieri însă am primit mesajul pe care n-aș fi vrut să îl citesc niciodată. “Sunt vecina. Soțul meu ne-a lăsat. L-au dus deja la cimitir, dar eu nu am putut să merg, sunt tot în carantină”. El și-a trăit ultimele zile singur, pe un pat de spital, ea singură, închisă în casă. Fără să îl mai vadă măcar o dată înainte să fie îngropat. Fără să poată îmbrățișa pe nimeni. Fără să fie îmbrățișată, singură cu toată durerea ei. Am ieșit în stradă, să văd dacă e vreo urmă de doliu, măcar poarta să poată plânge alături de celelalte porți. Nimic. Niciun om, nicio floare.

Nu vreau să dau lecții, cred că toată lumea a înțeles deja dramatismul situației. Mobilizarea pe care o văd în România, cel puțin din partea societății civile, mi se pare fantastică. Răspunsul e mult peste nivelul de conștientizare din Italia, la începutul epidemiei.

Singurul lucru pe care poate mi l-aș mai dori este să rămânem oameni și cu cei care ar fi putut lua virusul. Să-i mai întrebăm de sănătate.

Sănătate!”, a scris Adela Mohanu, româncă din Lombardia, Italia.

[citeste si]