Antonella Cilento, jurnalistă La Republlica, face recenzia unui roman, al lui Marco Peluso, un autor napoletan nu tocmai debutant, dar care renaște cu acest nou titlu, "Piciul", publicat de Linea Edizioni. Peluso, scriitor și scenarist, povestește pentru prima dată despre copiii români din Napoli.

„Și face acest lucru cu competența cuiva care a trăit și continuă să trăiască la graniță, pe muchia de cuțit  a sărăciei și a marginalității“, tușează jurnalista. Peluso știe despre ce vorbește, pentru că cunoaște Gara Centrală din Napoli și străzile pe care se mișcă Horia, zis Piciul, și însoțitorii săi, aleile din spatele gării și Rettifilo, nu ca napoletanii care le traversează în drum spre sau în trecere, ci ca cei care trăiesc acolo și împărtășesc aceleași dificultăți de supraviețuire ca și comunitățile străine din oraș.

„O experiență care se simte în tonurile, în privirile, în limba română amestecată cu cea napolitană care străbate acest roman, care este deopotrivă vechi și, în același timp, trece cu teamă peste prezent. Poate pentru că sărăcia este de fapt asta: un prezent străvechi pe care încercăm să nu-l vedem“, apreciează Antonella Cilento.

Povestea lui Horia, piciul român de la Gara Centrală din Napoli

Ceea ce este cu adevărat interesant la "Piciul" este că a ales, dintre numeroșii migranți care populează orașul ca niște fantome, africani, chinezi, ucraineni, filipinezi, peruani, pakistanezi, românii - care sunt cei mai secreți.

Napoli are în inima sa o biserică frumoasă, și mereu închisă, Donnaromita: numele provine de la primirea în ducatului napoletan a româncelor care au fugit în timpul iconoclasmului din Imperiul de Răsărit. În limba italiană  se amestecă, așadar, pustnicia, pe care adjectivul romito o explicitează, și originea femeilor, mântuite în călugărie, venite din regiunile românești. Romito, român, distant, dar apropiat.

Horia și tovarășii săi sunt puțin mai mult decât niște copii și deja fură sau lucrează în fabrici, se îndrăgostesc și trebuie să moară: ei sunt cei mai tăcuți martori ai lumii globale, sclavii muți, cei pentru care nimeni nu se mișcă, nici măcar pe o rețea de socializare în zilele de comemorare. Sala de jocuri de noroc împuțită, fabrica, școala, interioarele caselor de migranți pe care le înfățișează romanul sunt locuri pe lângă care trecem în fiecare zi, într-un ritm accelerat, îndreptate în altă parte, cu privirea întoarsă.

Trebuie spus că efortul de a produce aceste pagini a fost mare, un munte pe care Marco Peluso l-a urcat singur, pentru a depăși limitele, blocajele și ipostazele celor care încep să scrie. Rareori am văzut atâta pasiune în meseria mea: când există prea mult adevăr, există riscul de a nu fi crezut și, bineînțeles, de a te împiedica de o mie de erori tehnice.

Dar când, după ce citiți, vă plimbați în jurul gării și de-a lungul Rettifilo, întoarceți-vă: Horia și echipa sa vă pot vedea chiar dacă nu vă uitați la ei“, conchide jurnalista recenzia sa.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News