Alin Chifor s-a născut la Huși, în județul Vaslui, pe data de 27 mai 1987. Până acum, la 34 de ani, nu și-a cunoscut niciodată părinții care i-au dat viață și nu știe absolut nimic despre ei. Imediat după naștere a fost găsit pe o stradă din localitatea menționată și dus la Casa de copii din Negrești, de unde a fost dat în plasament la o familie.

Astăzi el se află la muncă, în străinătate și face un apel la toți cei care l-ar putea ajuta să-și cunoască mama biologică, tatăl și celelalte rude, rin intermediul unui mesaj publicat pe pagina The never forgotten Romanian children – Copiii niciodată uitați ai României.

„Nu știu nici după atâția ani de străinătate cum e dorul de acasă, cum e să îți suni familia să îi anunți că vii, nu știu cum ar trebui să se exprime bucuria primirii unui pachet de la mama sau entuziasmul dinainte de a pleca spre casă. Nu am niciun fel de idee cum e să trăiești aceste sentimente. Încerc să mă bucur de tot ceea ce realizez dar tot singur sunt…”, este mesajul răscolitor al tânărului român pe pagina care  a ajutat o mulțime de copii români să își găsească familia.

„Nu știu, după atâția ani de străinătate, cum se exprimă bucuria primirii unui pachet de la mama“

„Numele meu este CHIFOR ALIN și astăzi îmi doresc să încep căutarea familiei mele biologice. M-am născut pe 27 mai 1987 la HUȘI, JUD. VASLUI. Nu cunosc numele părinților mei, vârsta lor sau localitatea de unde provin, ceea ce îngreunează această căutare. Am încercat prin autorități să aflu ceva, dar nu există nicio informație despre ei. Această pagină și voi, dragi urmăritori, sunteți ultima mea șansă de a-mi afla originile.

Povestea mea sună astfel: imediat după naștere am fost găsit pe o stradă în HUȘI, Jud. VASLUI și preluat cu ambulanța. Nimeni nu a putut să îmi spună cum am ajuns acolo. Până la 15 ani am crescut la o casă de copii din Negrești, Jud. Vaslui, apoi la o familie maternală. După finalizarea studiilor am fost plasat la un centru de sprijin din Bârlad, pentru a învăța o meserie. Așa am ajuns astăzi, la 34 de ani, să muncesc într-o țară străină pentru că așa am reușit de mic să mă descurc singur.

Nu știu nici după atâția ani de străinătate cum e dorul de acasă, cum e să îți suni familia să ăi anunți că vii, nu știu cum ar trebui să se exprime bucuria primirii unui pachet de la mama sau entuziasmul dinainte de a pleca spre casă. Nu am nici un fel de idee cum e să trăiești aceste sentimente. Încerc să mă bucur de tot ceea ce realizez, dar tot singur sunt… Rugămintea mea este să DISTRIBUIȚI în număr cât mai mare, poate cineva mă va recunoaște, poate cineva cunoaște o mămică ce a venit acasă, în zona Hușului, fără copilaș, într-o zi de miercuri, 27 mai 1987…”

[citeste si]

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News