Românul scrie o epistolă în care își așterne gândurile pe un grup de pe o rețea de socializare, care a adunat sute de reacții.

„Te gândeșți să pleci din România, să faci bani măcar de o mașină mai bună și să te întorci…
Ajungi în străinătate, reușești să te angajezi pe undeva și muncești, strângi ceva bani, dar a trecut un an de când nu ți-ai văzut familia.
Te gândeșți că așa nu se poate, ai bănuți să închiriezi un apartament mai mare și să-i aduci și pe ei, să nu trăiți separat până faci banii de ce-ți propui.
Îi aduci, dai copilul la școală, vezi cum nevasta învață limba țării în care stai pe zi ce trece mai bine.
Aproape s-au integrat, copilul nu prea mai mănâncă ciorbă făcută de mami, pentru că la școală le dă altceva de mâncare și s-a învățat cu mâncarea de-aici.
Când se îmbolnăvește câte unul din familie, dai fugă la spitalul cel mai apropiat și ai parte de cea mai bună atenție.
Cu școala copilului nu prea ai nicio grijă că nici fondul clasei nu-l strânge nimeni.
Și te înveți cu asta…
Mai trece ceva vreme și te gândeșți că ar fi bună o vacanță, că după trei ani ar fi cazul să-ți revezi părinții.
Și iei familia, mașina ta cu numerele de înmatriculare din țara în care stai și pleci la drum către tata și mama, de care îți este foarte dor.
Intri în graniță și de-odată te izbește sentimentul de-acasă, cu căruțele de pe șosea, cu găurile din asfalt, cu vameșul care se uită la ține că la un rahat aterizat în zonă, cu puzderia de copii la cerșit care te asaltează să le dai ceva… dar treci peste asta, pentru că aici eșți născut.
Și faci sutele de km până la casă părinților, în tot atât timp cât ai făcut miile de km până la granița cu România.
Nu e problema… ești ACASĂ și te simți nemaipomenit“, scrie românul plecat peste hotare.

Treptat, realitatea din România începe să „lovească“

„Îți îmbrățișezi părinții, îi pupi și sentimentele de revedere te copleșesc. E normal.
Dar… după câteva zile numai, copilul te întreabă dacă mai stați că se plictisește, nevasta nu-și mai găsește locul și toți te întreabă când plecați.
Pentru că vecinul nu-ți zâmbește când te întâlnești cu el pe stradă, dacă te loveșți din greșeală cu cineva pe drum nu se va scuza, pentru că omul de la ghișeul unde îți ceri un pașaport nou te repede și te trimite la rând, pentru că până și când cumperi o eugenie de la magazinul din colț, vânzătoarea te tratează cu sictir.
Și atunci, te gândeșți că pleci iar și până te întorci cu siguranță se va schimbă mentalitatea pe care tu deja ai rearanjat-o.
Ajuns înapoi, mergi la servici și le povesteșți colegilor ce minunat a fost, iar seară când ajungi acasă, îi explici nevestei de ce e bine să faci un împrumut la bancă să ai casa ta aici, în străinătatea asta nenorocită.
După încă ceva vreme, ai cheile de la casa ta cea nouă, plătită în rate, ce-i drept, până la sfârșitul vieții tale, dar a ta.
Și începi să mergi din ce în ce mai rar în România, iar după ultimul drum în care ți-ai îngropat părinții, nu mai iei în calcul să ajungi acolo, pentru că nu mai ai la cine.
Acum eșți bătrân, un emigrant cu copii naturalizați, doar pașaportul tău mai indică faptul că ești român și sufletul tău care a rămas legat de casă în care te-ai născut.
Copiii tăi au pașapoarte străine și ești fericit că măcar vorbesc română și au aflat de rădăcinile lor.
Câteodată ți se umezesc ochii când te gândeșți la copilăria ta, la părinții tăi și la locurile în care ai crescut.
Dar… viața este așa“, încheie Daniel H scrisoarea sa pentru români.

[citeste si]

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News