„Era și o rușine, se ascundeau”, povestește într-un interviu pentru Libertatea Otilia Babara, o regizoare tânără din Moldova, care a creat filmul „Love is not an orange”, ce va fi proiectat în cadrul festivalului de film One World Romania pe 2 și 5 aprilie. 

O femeie privește spre cameră și face cu mâna, dintr-un autocar. În spatele ei, o altă femeie începe să plângă. Sunt imagini filmate pe casetă acum câteva decenii, pentru mamele din Moldova care au plecat la muncă în străinătate, ilegal. Au spus că pleacă pentru câteva luni, au rămas câțiva ani.  Familiile rămase în spate și-au documentat viața pentru ele, pe video. Din exil, femeile trimiteau și ele casete cu ce vedeau în jur, dar în care ele nu apar niciodată.  

Otilia Babara, o regizoare din Republica Moldova care locuiește în Bruxelles, a făcut un film despre cei rămași acasă și despre cele plecate, despre distanța născută între cele două lumi. Distanță pe care mamele au încercat să o îmblânzescă cu portocale, ghete, truse de machiaj, bani și alte cadouri.

Babara a lucrat 7 ani la filmul „Love is not an orange” („Iubirea nu e o portocală”, n.r.). 

Mamele, un personaj invizibil în viața copiilor, dar și în film

Majoritatea imaginilor video sunt făcute de familiile din Moldova și trimise mamelor. Se filmau și ele pentru cei de-acasă? 

Otilia Babara: Filmau și ele, dar mai puțin. E o chestie care m-a frapat cumva în imaginile pe care le primeam. Ele filmau ce vedeau, ce era în jurul lor, unde se află, că e frumos, „uite cât de diferit e”, dar nu se filmau pe ele. Foarte rar întorceau camera spre ele. Era și o rușine, se ascundeau. Sunt un personaj invizibil, și în viața copiilor, dar și în film.

Cum se raportează acum la toată experiența asta de a pleca la muncă în afară?

Otilia Babara: Cred că au rămas cumva prinse în trecut. Viitorul nu mai există. Există o decizie care a fost luată și pe care cumva o regretă. E un cerc vicios. Nu mai știu cum să iasă din treaba asta. Chiar dacă încearcă să justifice decizia, a fost o decizie bună pentru că altfel copiii nu ar fi avut viitor, este greu să refaci relația când te întorci acasă, pentru că au trecut prea mulți ani, distanța a fost prea mare. 

În film auzi această conștientizare tardivă, care e rezumată de titlul: „Iubirea nu e o portocală”. Femeie își dau seama că, deși au încercat să compenseze absența lor prin daruri, nu a fost suficient. Genul acesta de conștientizare vindecă sau adâncește rana și mai tare? 

Otilia Babara: Prietena mea primea foarte multe portocale de la mama ei și zicea că așa miroase locul unde a plecat mama ei. De acolo e titlul.   Am auzit foarte mult fraza asta: „Să nu-mi spui că mă iubești, să-mi arăți”. Cred că ne caracterizează foarte bine ca societate. E o chestie cu care am trăit și cu care mamele noastre au trăit. Ăsta era adevărul lor. Asta era dovada lor de dragoste, să trimită foarte multe cadouri. Așa au știut ele, așa au fost educate, așa am auzit și noi.

„Era inițial o rușine să spui că mama ta a plecat”

Înțeleg că mama ta nu a avut experiența emigrării. Ai simțit atunci că e un privilegiu?

Otilia Babara: Atunci nu. Atunci era invers. În anii aceia, când toți treceam prin sărăcie, să ai pe cineva care e plecat și poate să trimită bani, însemna să ai acces la chestii la care altfel nu aveai acces. Am trăit chiar cu o anumită invidie copilărească față de tot ce aveau cei din jurul meu. I-am zis mamei să se ducă și ea, să îmi trimită. Dar da, eram copil.

Ce ți-a răspuns ea? De ce nu a mers?

Otilia Babara: Cred că mama nu a fost atât de curajoasă pentru că era un anumit curaj să lași totul și să pleci. Cred că nu a avut curajul și nici nu a avut cu cine să ne lase. Ele credeau că pleacă pe trei luni și se întorc. Dar după asta, când știi că poți câștiga, că poți trimite și că poți contribui, mai stai. Plus că ele au plecat ilegal și nu se puteau întoarce.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News