Mandachi are de gând să ceară daune de 10 milioane de euro și spune că, dacă va obține banii, îi va folosi pentru a rezolva problema câinilor maidanezi, dacă statul tot nu este în stare să o facă.

„Recent am sterilizat 200 câini și vreo 60 pisici și am donat câteva zeci de pui, maimuțărindu-mă în poze pe facebook. Poate că nu-i suficient. Dar știi tu oare, Statule, câți pui se nasc în trei ani din cauza nesimțirii tale? O femelă și un mascul nesterelizați generează în trei ani 512 urmași. De la 200 câini pot să apară pe stradă 50.000 (cincizeci de mii, da!). 50.000 de suflete, mă. Care la rândul lor împânzesc cu alte sute de mii . Știi ai cui sunt puii? Ai tăi, cumetre! Ești un părinte care-și abandonează copiii, trădătorule! Știu că abia aștepți ca unul dintre sutele de mii de câini pe care-i abandonezi foamei și frigului să muște un copil sau un bătrân. Apoi românii pun botu' și imediat își dezlănțuie ura față de animale. Bine, noi ne aprindem și ne stingem repede, ca paiele, dar câinii ăștia suferă, minut de minut, zi de zi, an de an.

Ca o paranteză: ați văzut vreodată cum oftează un câine? Eu (care le știu pe toate) am văzut. Hai să vă explic, poate se prind și alții cu cap de gumă ce fir invizibil leagă doi iubitori de câini:

Am avut un cocker, negru ca smoala, Nerro (de fapt, nu era chiar al meu, dar să zicem că i-am fost șî eu juma' de stăpân vreo cinci ani). Era așa de inteligent, că numai nu vorbea, în rest înțelegea cam orice. (oricum, avea muult mai mult creier decât proștii care mă mușcă nemotivat de partea dorsală)”, a scris Mandachi.

„Dacă un câine care are tot confortul este atât de sensibil, oare ce-i în inima câinilor abandonați”

„Își fixa botul lung între labe și cugeta în lumea lui, de parcă medita. Nu-i lipsea nimic: era sătul, sănătos, potent (uneori depășea niște limite...), vitaminizat, blana-i strălucea. Stătea bine mersi o bucată, apoi, când ne era lumea mai dragă, ofta deodată prelung. Parcă se tânguia dinadins, ca să ne strice feng shuiu. Eu îl bănuiam de fițe "ce-are mă, câinele ăsta de se-alintă așa? alți câini mor de foame, iar ăsta nu mai poate de bine. Trăiește ca la all inclusive în Antalya și tot se screme?" Suspina ca un profesor de ioga (prelung, din piept).

După ani, mă întreb: dacă un câine care are tot confortul este atât de sensibil (uneori lăcrima, știu că mă credeți nebun), oare ce-i în inima câinilor abandonați, hăituiți, însetați, prigoniți, loviți și otrăviți? (nu vă mai întreb în paranteză dacă ați văzut vreun câine otrăvit...).

I-am fost stăpân conjunctural și temporar lui Nerro. A avut mai mulți tutori. Eu eram ultimul pe lista lui de favoriți. Mă iubea (cred) în felul lui și sărea pe mine, dar își doza pupăcitul și nu arareori mă mârâia cu tupeu. Oricâtă ciocolată îi dădeam când stătea "șezi", oricât l-aș fi pupat în cur (rar, pt. că de regulă îl neglijam total), el tot asculta cu speranță către ușă la orice mișcare, poate, poate apare stăpânul lui mai vechi. (Atâta și-a încruntat urechile, până ce a surzit la bătrânețe). Orice ușă care se deschidea, orice pas care se auzea, orice voce care pâlpâia, îi ridica mustățile și îi tensiona toate simțirile. Când își întâlnea într-un final stăpâna, nu de puține ori se pișa pe el de emoție. (la bătrânețe a purtat și pampers, era foarte bolnav, surd și aproape orb). Anul trecut, eram la zece mii de km distanță de Suceava, când am primit un sms. Trei cuvinte: "a murit Nerro". Nu-l mai văzusem de vreun an, dar m-am "alintat" șî eu, așa cum o făcea șî el: am oftat prelung, din piept. Am tot încercat apoi să-mi amintesc când l-am atins ultima dată, sau când ne-am văzut live pentru ultima oară, dar nu-mi mai amintesc... (probabil eram la fel de ocupat ca acum)”, a mai adăugat omul de afaceri.

„Statul român se p**ă cu boltă pe orice poveste inspirațională”

„Știi cât de mult își iubește un câine stăpânul? Infinit! Nu enorm, ci infinit! Știi cât suferă un câine când își pierde stăpânul? Unii mor de tristețe. Când mama mea era grav bolnavă, imobilizată la Iași, făceam filmări de la Suceava cu Bombonel al ei. Poate dacă-l aude, va deschide ochii. Oare de ce eram atât de "infantil"? Pentru că știu ce relație e între un câine (javră, cum îi zic unii) și om. Și nu numai! Eu chiar credeam cu toată ființa (la modul sincer) că puterea iubirii unui câine o poate ridica pe mama din pat.

Revenind. Îmi spun acum vreun an că dacă voi achiziționa o dubă și o voi autocola cu "adoptă un cățel", vor sări toți oamenii în sus și vor imita gestul. Am sperat că voi inspira pe alții să mă copieze. Pe dracu!. Nici eu nu mă înțeleg uneori de ce nu mă lecuiesc de copilării. (Acum 11 ani am pus într-un copac un panou "iubiți și câinii vagabonzi" dar l-au dat proprietarii jos, că-i incomoda.)

Am cumpărat o ambulanță mobilă de sterilizare. "Ajunge cu victimizarea. Acționez! Că doar prin acțiune poți genera schimbări" îmi zic. M-am iluzionat că am să INSPIR ȘI STATUL ROMÂN. Dar Statul român se p**ă cu boltă pe orice poveste inspirațională. Este imun. Robot stricat. Nu-i plac poveștile cu happy end”, a mai scris Mandachi.

„Mă lupt cu morile de vânt”

„Astăzi am dat peste un alt cuib de căței. Își întindeau mustățile ca niște muțunaki. Miorlăiau și se învârteau în cerc ca aspiratoarele mici de masă care halesc firmiturile de pâine. Miroseau pietrele înghețate și sughițau prin zăpadă după o fărâmă de mâncare sau după un gunoi comestibil. Când îi văd, îmi vine să iau un arc și să trag spre Stat.

M-am scremut din răsputeri și abia am donat 30 câini în ultimele două luni (doar pui, pentru că ăștia mari nu au absolut nicio șansă. Dacă au ajuns la adolescență, sunt condamnați definitiv la maidanezie, nimeni nu-i mai vrea). Cu rugăminți, cu insistențe și chiar cu manipularea mea (ca să nu zic șarmul), am donat 30 de bucăți, cu chiu cu vai. Dar imediat, s-au născut, pocnind din degete, încă 3000. Instantaneu! Mă lupt cu morile de vânt. Sunt o mână de eroi și câțiva veterinari, care îngheață prin gârle să salveze câini: Eugenia, Antonia, Doina, Gașpar, și alții... În rest, suntem o țară înfierată de ură față de animale. Urâm câinii! România nu iubește câinii. Ne dăm cu toții mari protectori ai minorităților, ai srilankezilor, combatem rasismul, dar nu dăm o pungă cu apă la un câine însetat... Hai sictir! Stăm ca niște lepre leneșe. Lipsa NOASTRĂ de educație condamnă câinii la veșnicul oftat. Punct.

Eu am să dau statul în judecată și voi cere 10 milioane de euro în numele unei fundații umanitare. Dacă statul nu face nimic, îi luăm banii (noștri) înapoi și facem noi. Voi solicita și daune morale pentru că mă traumatizează să văd atâta suferință în țara în care trăiesc. Încă redactez cererea, nu-i definitivată. Dacă sunt asociații și cetățeni care vor să se constituie parte în dosar, aștept un semn. Dacă vreți cu adevărat asta, îmi dați o poză cu buletinul. Dacă nu, lăsați gargara clasică "oare cine-i ticălosu'?"”, a scris Mandachi pe pagina de Facebook.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News