Nicolae Minovici s-a născut în ziua de 23 octombrie 1868, la Râmnicu Sărat, fiind cel de-al șaptelea copil dintre cei care au viețuit al soților Ștefan și Sofia Minovici. În prețioasa sursă documentară „Frații Minovici” de N. Ioanid și B. Angelescu găsim o sumedenie de informații interesante despre Nicolae – „Fire încăpățânată, îndărătnică, dar voluntară, micul Nicolae a dat mult de lucru părinților săi. Nimeni nu ar fi putut bănui pe atunci că acestva deveni omul afabil, îndatoritor, gata să sară în ajutorul orișicui, mereu aplecat spre durerile și nevoile obștești, omul care radia numai bunătate și capta simpatiile, omul de știință și desăvârșitul organizator de mai târziu (…). În 1891, după ce și-a dat bacalaureatul, Nicolae Minovici s-a înscris la Școala de belle-arte. Lucrul acesta n-a fost pe placul fratelui mai mare, Mina, care a reușit să-l convingă să renunțe la cariera aleasă astfel încât, după un an, Nicolae Minovici s-a înscris la Facultatea de medicină.

"Tatuajurile în România", lucrarea de doctorat a lui Nicolae Minovici  Foto: Crișan Andreescu prin amabilitatea Muzeului Minovici

(…) Astfel că în anul 1898, după studii temeinice de medicină pentru care dobândise o pasiune, Nicolae Minovici obține titlul de doctor în medicină  cu teza "Tatuajurile în România", volum de 145 pagini, cu 57 de planșe, rezultatul cercetărilor efectuate asupra 15000. Lucrarea este de o deosebită utilitate în multe cazuri contingente cu medicina legală.”

Spânzurarea și statisticile sale în București

În deosebita lucrare „Studiu asupra spânzurării”, publicată de Nicolae Minovici (1904) se face referire la o definiție pe care a dat-o Tradieu care definea spânzurarea ca „un act de violență în care corpul prins de gât într-un laț legat de un punct fix și lăsat propriei sale greutăți, exercită asupra lațului suspensor o tracțiune destul de puternică pentru a provoca brusc pierderea cunoștinței, oprirea funcțiilor respiratorii și moartea.” Acestei definiții profesorul Minovici îi aduce îmbunătățiri.  

Dr. Nicolae Minovici simulând spânzurătoarea  Foto: Crișan Andreescu prin amabilitatea Muzeului Minovici

Din istoricul pedepsei cu spânzurarea aflăm că până prin secolul XVII-lea pedeapsa prin spânzurare nu era aplicată decât acelora care comiseseră hoții, tâlhării sau fapte mișelești. Aflăm că obiceiul de a se spânzura la Capul Podului (adică la Obor), era „din vremuri bătrâne”. Poeții populari îl cunoșteau:

Dare-ar Dumnezeu ce-am visat

Să-i văd fagul dărâmat

………………………………

Iar pe Milu spânzurat

……………………………….

În două furci și o cumpeioară

Ca să-l bată vânt de seară

Să-l privească multă țară.

(Poezii populare: G. Dem. Teodorescu, p. 504)

Astfel, în sursa documentară menționată mai sus găsim statistica unei perioade de 12 ani (1891-1902) pe baza Institutului Medico-Legal în București. Astfel: spânzurări: 136; Prin împușcare: (110); Drum de fier: (13); Tramvai: (1); Inst. Tăios: (14); Aruncări în puț: (3); Aruncări de la înălțimi: (2); Arsuri de petrol: (2).

Otrăvirile conțineau o gamă largă de substanțe: Fosfor (2); Oxid de carbon (16); Acid fenic (10); Esență de oțet (15); Amoniac (14); Acid sulfuric (2); Biclorură de mercur (2); Cianură de potasiu (6); Arsenic (4): Acid azotic (7); Morfină(1); Sublimat coroziv (2); Sulfat de cupru (2); Laudanum (1);

Într-o comparație făcută cu un studiu asupra „Diagramei sinuciderilor și tentativelor” (perioada 1884-1894) realizată de Dr. P. Nedelcu și propriile cercetări, Nicolae Minovici pune performanțele sale pe seama unui serviciu statistic mai bine organizat.  Aflăm că din perspectiva stării civile, în ce privește sinuciderea prin spânzurare, din statisticile profesorului N. Minovici provin rezultatele: Căsătoriți: Bărbați (35) Femei (7); Necăsătoriți: Bărbați (60) Femei (20); Văduvi: Bărbați (10) Femei (4); Iar în ceea ce privește anotimpurile avem: toamna (38), primăvara (36), vara (32), iarna (30). Interesantă este și statistica pe profesii: Fără profesie (23); Servitori (19); Menajere (11); Cizmari (10); Muncitori (9); Funcționari (7) Căruțași (1); Sacagii (1); Bragagii (1); Cântăreți (2); Cerșetori (2); Brutari (4); Tâmplari (7); Pălărieri (1); Lampagii (1) etc. La recensământul din 1899 populația Bucureștiului era de 282071 locuitori. Iar numărul celor care s-au spânzurat este considerat foarte mic. Nicolae Minovici ne informează prin intermediul lucrării sale că alegerea mijloacelor sinuciderii se bazează de obicei pe certitudinea acțiunii (în primul rând) și apoi pe durerea minimă pe care o cauzează.

Imagine din capela vilei Minovici  Foto: Crișan Andreescu prin amabilitatea Muzeului Minovici

„În tabelul nostru asupra profesiilor, am observat că numărul cel mai mare de spânzurați îl dau indivizii din clasa de jos, din populația săracă și în special cei lipsiți de învățătură. (…) Studiul cauzelor spânzurării ține uneori de un dezechilibru mintal, a cărui origine poate fi găsită în studiul claselor sociale, în înmulțirea poftelor și a împuținării datoriilor de îndeplinit, supărare, imitație și mai ales alcoolism; este clar că se impune o terapeutică socială”

                                                                  Dr. Nicolae Minovici

O altă statistică interesantă se referă la cauzele spânzurării în ordinea frecvenței lor:

Alcoolismul (23); Alienarea (20); Mizeria (15); Bolile cronice (11); Certuri de familie (4); Pasiunile (3); Pierderea unui proces (2); Deprimarea (2); Datoriile (1); Lipsa protecției (1); Lipsa unei ocupații (2); Motive necunoscute (52);

În ceea ce privește obiectele care au servit la spânzurare găsim: Frânghie (39); Sfoară (13); Curea (12); Bete (12); Șiret de transperant (3); Șiret simplu (2); Fitil de lampă (1) Batiste (1); O bucată de pânză ruptă din rochie (1); O betelie tăiată de la izmene (1); etc. Iar ca puncte de fixare a corzii: De craca unui arbore (17); De o grindă (17); De un cui bătut în zid (14); De cârligul lămpii din tavan (7); De pat (2); De ușa camerei (2) etc.

Iată locurile din București în care s-au efectuat spânzurările în studiul lui Minovici:

În casă (17); În magazie (10); În podul casei (8); În privată (7); În pivniță (5); În grajd (5); La pădurea Băneasa (4); Sub podul Dâmboviței (1); În Cișmigiu (2); În pădurea Floreasca (1); În câmpul Filaret (1) etc. Cei mai mulți s-au spânzurat în timpul nopții sau spre ziuă. De asemenea, după cum se poate vedea ei au căutat locuri ferite.

Referindu-se la proximitatea fizică a locurilor în care se produceau sinuciderile în București, de exemplu: Pădurea Băneasa – Șoseaua Kisseleff – Grădina Herăstrău sau Câmpineanu – Știrbei Vodă – Berzei, Grivița – Plevnei, profesorul Nicolae Minovici trage următoarea concluzie: „adeseori cazurile de spânzurare, ca și de sinucideri în general, au izbucnit sub o formă epidemică. Nu încape îndoială și nu poate fi tăgăduit rolul imitației, contagiunii și sugestiei asupra spânzurării ca și a sinuciderilor în general. Se întâmplă ca o idee ce se manifestă într-un mediu oarecare să aibă o înrâurire directă asupra indivizilor. Ideile trec de la o persoană la alta fără să sufere nici o modificare și fără ca persoana care le adoptă să le poată cântări cum trebuie și asta mai cu seamă la oamenii simpli, la care imitația și contagiunea joacă un rol important.”

Scrisorile sinucigașilor  - factor de studiu pentru N. Minovici

Nicolae Minovici mai scrie că „acum câțiva ani, în seara Anului Nou, au fost găsiți pe cheiul Dâmboviței, spre Cotroceni, 3 indivizi spânzurați fiecare de câte un pom.” Apoi dă exemplul din antichitate cu fetele din Milet, care au oprit din a se mai sinucide numai când au fost amenințate că vor fi expuse în pielea goală la vederea publicului. Mai mult, profesorul surprinde că „de câtva timp încoace se observă foarte des în București la persoane care se sinucid, obiceiul de a lăsa o scrisoare prin care îl roagă pe primul-procuror, familia sau cunoscuții să stăruie să nu mai fie duși la Morgă sau să nu li se facă autopsia.”

Altarul vilei Minovici  Foto: Crișan Andreescu prin amabilitatea Muzeului Minovici

N. Minovici se întreabă retoric dacă un comunicat public prin care celor care au intenții de suicid să li se spună că vor fi duși la morgă și li se va face autopsia, nu i-ar face pe mulți să renunțe la gândurile lor de a-și lua viața. Profesorul este ferm convins că da și oferă exemplul unor scrisori care ilustrează teama de dinainte de suicid:

„Către autorități,

Mă numesc V.B. și sunt fiul Doamnei M.B. din strada Izvor. Mă sinucid fiindcă sufăr de vreo 3 ani de neurastenie  și nu pot avea nicio clipă de odihnă, simt că înnebunesc și de aceea prefer moartea. Renunțați, vă rog, la autopsie.

                                                                                                Un student”

sau

Iubiții mei, (scrisoarea era adresată rudelor)

Sunt capabil de cea mai mare lașitate posibilă, pentru tentativa mea de sinucidere. În cartea vieți mele se vede că era scris cu litere de foc, ca ziua de 14 să fie fatală. Resemnați-vă, puterea celui Mare a dictat, se vede, astfel.

Pretind să nu mi se facă înmormântare pompoasă. Resping să mi se aducă flori sau coroane. Nu admit sub nici un pretext, să mi se pună vreodată, piatră sau grilaj. Să nu se poarte pentru mine doliu de rigoare. În cazul în care Parchetul nu ar ține socoteală de dorința mea exprimată în scrisoarea adresată Procurorului, de a nu mă trimite la Morgă, cer să mă înmormânteze comunitatea fără a pretinde vreo plată.

X”

Interesantă este și scrisoarea adresată cu un anumit umor pe care un sinucigaș o adresează direct fraților Minovici, pentru că știa că ei sunt cei care studiază, în calitatea lor de legiști, cadavrele bucureștenilor:

Domnilor Doctori M. și N. Minovici,

În fine, grație sceleratului amic fals și pervers falitul X… (numele nu se face public), am a-i mulțumi că m-a silit să ajung aici, la D-voastră, la Morgă.

…………………………………………………………………………………………………..

Mă rog foarte mult dle Doctor Mina să mă scuzați de atâta vorbărie, dar am auzit odată pe dl. dr. Nicu, fratele dvs., că tare mult ține a avea scrisorile sinucigașilor, deci, pe de o parte am voit să-i fac o plăcere, iar pe de alta să-l rog ca să nu mă mai chinuiască și mort, că destul am fost persecutat de oameni în viață. Iată unde ajung oamenii care-și țin cinstea până la moarte…și să nu mai văd această infamă lume.”

Fântâna Miorița  Foto: Crișan Andreescu

Muzeul și Vila Nicolae Minovici inspiră celor care-i trec pragul imboldul de a căuta interesante informații din cercetările profesorului fondator. Înconjurată de o grădină generoasă, aflată în vecinătatea Fântânii Miorița, vila este locul în care cel care ia Bucureștiul la pas are posibilitatea să reflecteze și să se gândească ce ar putea face și el pentru a schimba în bine viața celor din jur.