„Pe drumul de noi bătut,

demult, bade, n-ai trecut

nici n-ai luat la vreme seamă

de cine la ea te cheamă!”

(Strigături, din Viziuni străvechi, din Gherasim Rusu Togan) 

În cartea Viziuni străvechi. Ritualuri, credințe și obiceiuri românești, publicată la editura Verva în 1997 și al cărei autor este Gherasim Rusu Togan, descoperim și un capitol dedicat strigăturii și intitulat „Strigătura, cenzor moral, cu vechi potențe magice. 

„Lovită și ea de morbul personalității, strigătura s- impus în categoriile noastre folclorice ca una din speciile liricii deosebit de fecunde, cu ample rezonanțe în colectivitatea noastră tradițională. Cât privește originea ei, se pare că abia acum încep să i se descopere elementele de filiație cu celelalte categorii folclorice, cu care în mod incontestabil are multe întrepătrunderi, de la cântecul liric, până la descântec. Necunoscută la aromâni și meglenoromâni, strigătura își are, totuși, o vechime mult mai îndepărtată de momentul desprinderii cunoscutelor grupuri românești  din arealul de origine. Îndrăznim, deci, să afirmăm că strigătura aparține tocmai fondului nostru autohton, dacogetic, iar la origine, cu vaste implicații în viața spirituală și materială.” Autorul face trimitere și la Poezia lirică populară, de Tache Papahagi. 

„Fără să ne pierdem în detalii, se cunoaște că viața spirituală și materială a autohtonilor includea, ca de altfel și-n alte forme de civilizație, existența unor culte și ritualuri, în cadrul cărora se includea atât gestica cât și discursul verbal. Amintim cultul soarelui, concretizat prin reprezentări multiple, care includea invocații adresate acestei divinități, cu rol multiplu în fața colectivității. De asemenea, cultul lui Zamolxis, în care se implica jertfa umană, concretizată prin trimiterea solului ca purtător de cuvânt, cu siguranță că presupunea, de asemenea, un moment aparte în înscenarea regizorală, respectiv cel al invocării marelui zeu, prin forme verbale scurte, cu rol de a crea, de către marii preoți, momentul de mare tensiune psihologică în rândul participanților la acest ritual de excepție. Într-o oarecare extindere a spațiului de referință, amintim și procedura ritualică, prezentă în viața popoarelor primitive, de alungare a duhurilor potrivnice, se realiza tot prin strigătura-invocație, cuvântul încărcându-se în toate aceste cazuri de ample valențe mitice. La cele amintite până acum, mai adăugăm ospețele inițiatice, congregațiile de preoți, procesiunile în masă, ca urcatul pe munte, unele precum Nedeele, ajunse până la noi în forme relicte; toate acestea nu se pot concepe fără  a fi conținut momente de invocare prin strigături a zeilor, a duhurilor morților, invocări care, mai ales în vremurile de restriștii: ciumă, războaie, solicitau puterilor firii ocrotirea cea mult dorită. Deci, istoricește, strigăturii îi putem atribui o vechime dincolo de cercul existenței ființei noastre românești.” 

Elementele care apropie strigătura de descântec 

„Privind filiațiile strigăturii cu alte categorii și specii folclorice, tentantă devine descoperirea elementelor și caracteristicilor ce o apropie de descântec. Să-i urmărim diversitatea terminologică, sub care strigătura este atestată în diverse zone geografice: 

Chiuituri – Moldova
Țâpurituri – Oaș 
Iuituri, chiote, strigături – Transilvania 
Cântec – Bihor”

Referințe privind actanții: 

„Urmărind mediul de manifestare al strigăturii, se poate constata că domeniul manifestării ei este destul de bogat, dar și cu diferențieri privind sexul actanților. La horă și petreceri, actanții principali sunt feciorii, respectiv bărbații. Cunoscând că jocul, dansul popular, în genere, cere executarea sincronică a mișcărilor și într-o succesiune anume, strigăturile au rolul de a anticipa gesturile pe care urmează să le execute: 

„Și pe loc, pe loc, pe loc,/ Să răsară busuioc!”

Și totuși, universul strigăturii în cadrul dansului popular nu se rezumă la cele enunțate, dimpotrivă, gama improvizatoare este imensă: chemarea iubitei, atenționarea rivalului, prezentarea iubitei, laude aduse celei iubite ș.a. 

La petreceri, strigătura își amplifică gama coloristică, având rolul de a crea bună dispoziție și haz, specifice petrecerii. Spre deosebire, spectacolul ritualic al nunții impune ca actant principal al strigăturii femeia. De altfel, relația femeie-bărbat în oficierea unor ritualuri, își are legile ei, cum se întâmplă în viață. ”

Asemănări cu descântecul – valori exorcizante 

„Bărbatul propune o sumă de norme, iar femeia este cea care le îndeplinește. În cadrul procesiunilor ritualice, proclamarea normelor își are ca formă de expresie strigătura. Așadar, ușor o putem apropia de descântec, în sensul proclamării unor norme de comportament, în anumite situații, cu scopul salvării de forța ființelor malefice, prăduitoare. De altfel, relicte care să conducă spre un asemenea concept se pot ușor descoperi în fondul nostru mitico-folcloric. Oare, la origine, ce puteau să fie strigatul peste sat, strigătul la stână, hăuitul, strigatul la adusul cununii? Nimic altceva decât moduri specifice de practicare a unor forme de descântec, având valori diverse, în primul rând exorcizante. 

Strigătura, în asemenea conjuncturi, exprimă, deci, o acțiune magică, identică celei dorite prin practicarea descântecului „la propriu”, urmărindu-se aceeași dorită îndeplinire. 

La șezătoare

„În șezătoare, oare ce putea să însemne altceva decât o practică de aducere a celui drag:

„Bade, ajungă-te doru,

Să-ți lași plugu și caru

Și să fugi pe-un cal călare

La mine, la șezătoare!”

Incontestabil, aceste strigături erau completate cu acte divinatorii, precum aducerea celui ursit să fie! Asemenea practici se găseau până de curând pretutindeni unde se ținea șezătoarea: furatul fuiorului, ghicitul pe urmă, așteptatul la fereastră etc, proceduri de vrajă, fiecare cu jocul său imaginar, specific.”

Gherasim Rusu Togan mai notează că în gestica rituală strigătura însoțește și stropirea curții de către mireasă – „strigătura însoțește gestul cu rol explicativ”, desfășurată nu de către mireasă ci de către femeile sau fetele apropiate și oferă un exemplu din colecția proprie: 

„Să stropim ograda-n jos

Să-ți vină mire frumos

Pe cal negru înspumat 

Ca Făt-Frumos întrupat

Să stropim ograda-n sus

Ca să ai noroc la fus

Să stropim ograda-n cruce

Că mirele tot te-o duce”

Togan subliniază că obiceiurile ni se relevă ca sisteme deschise „ce se îmbogățesc și se diversifică în funcție de experiența de viață a actanților, atunci este explicabil că și strigătura s-a încadrat în acest mecanism.” 

Alte tipuri de strigături: strigătura de antrenare în joc, strigătura de nuntă, strigătura găinii etc. 

Sperăm, dragă cititor, ca  aceste rânduri să-ți fi creat o perspectivă generală asupra ideii de strigătură, iar mai multe amănunte poți găsi în cartea amintită, unde autorul oferă nenumărate detalii pentru fiecare strigătură. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News